Capitala veche

Capitala din cărţi





Până la sfârşitul acestei luni, vă puteţi plimba prin Bucureştiul secolelor XIX-XX, „expus“ la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Bucureştiul domnului Goe îmbră cat în costum „de marinel“, al Otiliei lui George Călinescu, al formelor fără fond teoretizate de Titu Maiorescu. Bucureştiul al cărui sfârşit e anunţat de ultimii crai, Craii de Curtea-Veche ai lui Mateiu Caragiale. În viaţa acestui Bucureşti - cu zgomotele primelor automobile, cu bulevardele în construc- ţie, cu damele îmbrăcate ca la Paris, care participau primăvara la celebrele bătăi cu flori „de la şosea“ (şosea luminată cu gaz) - poţi intra dacă te opreşti pe Calea Victoriei, la numărul 12.

Expoziţia „Oraşele României la sfârşitul secolului XIX începutul secolului XX“, vernisată luna trecută, poate fi admirată la Muzeul Naţional de Istorie a României până la sfârşitul acestei luni. Prima maşină înmatriculată în Capitală, un velociped, aparate foto profesionale, cărţi poştale, telefoane de interior, firme care anunţau intrarea într-un cabinet stomatologic, fotografii alb-negru şi sepia, cutii poştale, un landou de bebeluş, felinare stradale, plăcuţe din interiorul vagoanelor de tren, plăcuţe din parcuri care clamau tranşant: „Scuipatul oprit“, costume de damă cu pălărie şi umbreluţă, costume de domni, cu mănuşi, baston şi lornion. Toate acestea şi multe altele mai stau adunate sub acelaşi acoperiş încă două săptămâni.

Începutul occidentalizării

Crişan Muşeţeanu, directorul general al Muzeului Naţional de Istorie a României, consideră că sfârşitul secolului al XIX-lea a însemnat schimbarea specificului oriental al marilor oraşe, începutul occidentalizării. O dezvoltare fără precedent s-a produs după Războiul de Independenţă (1877-1878), când au fost puse în aplicare planuri cadastrale, s-au deschis bulevarde noi, s-au construit clădiri pentru instituţiile administrative, au fost aranjate parcuri şi grădini publice şi a fost înlesnită aprovizionarea cu apă potabilă.

Bucureştiul şi marile oraşe din fostul Regat s-au transformat radical: locurile virane şi clădirile insalubre, improprii locuirii sau activităţii unor instituţii publice, s-au metamorfozat în imobile moderne şi bogat ornamentate cu stucături. Pieţele permiteau prezentarea mărfii în siguranţă, iar viaţa culturală înflorea prin cafenele şi la terase. În plus, „Bucureştiul era una dintre capitalele europene cu cel mai bogat patrimoniu de statui“, ţine să precizeze istoricul Crişan Muşeţeanu.

VREMURI…

Bazil şi maşina de 15 cai

Capitala de sfârşit de secol al XIXlea era aglomerată şi, în unele locuri, plină de praf, dar o plimbare cu automobilul făcea lucrurile mai simple.

La Muzeul de Istorie, doamnele îşi pot strânge umbreluţa dantelată, la fel şi poalele lungi ale rochiei, urcând în primul automobil înmatriculat în Bucureşti. Este o maşină neagră, decapotabilă, cu finisaje din metal şi patru roţi cu spiţe. Forma aduce cu a unei trăsuri, volanul este în dreapta, iar deasupra, te apără de soare şi la nevoie, de ploaie, o copertină maro, pliabilă, care seamănă izbitor cu apărătorile folosite şi astăzi pentru landourile şi cărucioarele bebeluşilor. Automobilul este un Penhard de 15 cai-putere, comandat din Belgia.

Şoferul acestei bijuterii purta costum negru, adus de la Londra, din buzunarul de la piept îi răsărea lanţul unui lornion. Era un domn şcolit în Occident, implicat în viaţa publică, membru în diverse asociaţii, cluburi şi societăţi sportive, inginer şi explorator pasionat. Îl cheamă Bazil George Assan (1860-1918), fiul lui Gheorghe Assan (1821-1866), cel care a construit în 1853, în zona Obor, vestita moară Assan - prima din ţară care a funcţionat pe baza unui motor cu abur.

În anul 1897, Bazil a explorat regiunile polare nordice, Insula Urşilor şi Insulele Spitzbergen, realizând cercetări geologice şi botanice. În 1899 a făcut o călătorie pe direcţia Constantinopol-Alexandria-Ceylon- Nagasaki-Tokyo-Yokohama-San Francisco-New York-Londra, aceasta fiind prima călătorie a unui român în jurul lumii.

„MENIU“ LA CAPŞA

„Se mănâncă“ scriitorii

Capşa, cafenea politică şi literară, era frumuseţea nedistilată a Bucureş tiului de început de secol. Acolo puteai vedea, la ora aperitivului, un ministru lângă un student, un voluntar lângă un general, un proprietar lângă un proletar. Era localul contrastelor, unde ironia fină, franţuzească, putea fi urmată oricând de o înjurătură neaoşă, românească. „Stâlpul“ Casei Capşa era poetul Ion Minulescu, care îşi făcea mereu o intrare triumfală ca să atragă atenţia şi care avea tot timpul de oferit bilete la teatru sau cinematograf, chipurile la un preţ mai mic.

Dacă era refuzat sau contrazis, poetul, director al Artelor din Casa Şcoalelor de pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, dădea cu pumnii în masă, ameninţa cu degetul, se congestiona şi îi tremurau buzele. Deseori disputele literare, dar şi cele politice, degenerau în scandaluri şi chiar în bătăi la propriu. Poate şi de aceea, Nicolae Crevedia a scris următorul catren: „La Capşa unde vin toţi seniorii/ Local cu două încăperi/ Într-una se mâncă prăjituri/ În alta se mănâncă scriitorii“.