vineri, 27 noiembrie 2009

Punctul pe "i"


România e, în multe privinţe, o alcătuire
paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e
greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu
merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu
Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu
totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea
ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara
funcţionează, aşa paradoxală, aşa improbabilă cum
este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să
avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi
pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria
noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât
prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim,
aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din
te miri ce. O altă reuşită paradoxală: avem medici
foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum
poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte
instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil.
Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează,
"sistemul" te omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de
"atracţii turistice" şi n-avem turism.
Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar
generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât
ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să
aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii, în
general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm
grosolan nota de plată, pe baza ideii că
"străinul" trebuie jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte
bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar
ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză,
că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt
delabrate şi salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare
incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu
prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească,
fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din
carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am
umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile
sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne
preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul
imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei,
instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri
naţionale, dar primul gând când ne amintim de
ţărişoară e s-o delapidăm. Pe măsură ce avem elite
mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai
mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne
descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la
câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi
vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără
credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?)
se blochează, la un moment dat, în paradoxuri
asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii
interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop
atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio
evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum.
Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil,
continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea -
iată virtuţile care ne lipsesc.
Dar ne descurcăm noi şi fără....

de Andrei Plesu

Un comentariu:

Andreea. spunea...

N`am citit articolul,dar tare m`a amuzat imaginea.:))